Alex Irimia este student în anul II la Universitatea Babeș Bolyai, secția Sport și Performanță Motrică. El s-a născut pe data de 27 ianuarie 1999.
A început baschetul la Dinamic Cluj-Napoca. El a petrecut nouă sezoane alături de U-BT Cluj-Napoca, grupare la care a debutat și la nivel de seniori, în Liga 1. De asemenea, Alex a jucat pentru 4Sports București. Palmaresul său sportiv cuprinde două titluri de campion național la categoria U18 masculin, alături de 4Sports.
Irimia a renunțat la baschet din postura de jucător, dar a descoperit rapid alte forme de a rămâne implicat în această disciplină sportivă. El a fost co-organizator la Next Basketball Camp, edițiile 2018 și 2019. De asemenea, din anul 2018 este antrenor. Este antrenor la grupele de inițiere ale U-BT Cluj-Napoca și a fost asistent al echipei U16 în sezonul 2018/19, această grupare câștigând titlul națională. În sezonul 2019/20, Alex a fost antrenor asistent la echipa U18 a clubului de pe Someș.
Am discutat cu Alex Irimia despre parcursul său în lumea baschetului.
Alex, când și unde ai început să practici baschetul?
Am început baschetul în 2006, la vârsta de 7 ani, la clubul BC Dinamic Cluj, condus de regretatul Emil Huiculescu. Experiența începerii baschetului pentru mine a fost specială. Până în momentul în care a venit ‘Emi’ (Emil Huiculescu) pentru prima dată în curtea școlii în care învățam, nu văzusem nici măcar o fază dintr-un meci de baschet. Energia lui m-a convins că din ziua aceea voi merge la antrenamente alături de el. În primii ani de baschet mă ascundeam de minge, deci nu pot să zic neapărat că pasiunea a început de la baschet. Mi-a plăcut baschetul pentru că mi-a fost predat de cel mai pasionat antrenor, Emil. Țin și acum minte cum alerga pe contraatac, de pe marginea terenului, în același timp cu noi, sau cum stătea în poziție fundamentală de apărare, mai având puțin până să intre în teren. Uneori era mult mai activ decât cei cinci care jucau.
Cine a avut cea mai mare influență asupra deciziei de a juca baschet?
În topul oamenilor care m-au motivat să fac baschet se află cu siguranță Emil Huiculescu, un om caracterizat printr-o ambiție uimitoare. De la acesta am învățat mai mult decât baschet, am învățat că trebuie să fiu o persoană bună, cinstită, muncitoare și cu picioarele pe pământ. Și în acest moment cred că acestea sunt lecțiile principale pe care antrenorul trebuie să le predea unui sportiv, înainte de bazele tehnicii. Pentru mine, Emi a devenit un simbol pe care doresc să-l reprezint în viață, purtând pe perioada junioratului numărul 33 (vârsta la care a decedat acesta). De asemenea, o mare parte din cariera mea am fost îndrumat de Milan Sokic și Cosmin Radu, cu ambii lucrând la Agronomia 4Sports București. Micha (Milan Sokic) m-a împins să fiu cea mai bună variantă a mea, e un om care se putea trezi la orice oră din zi și din noapte pentru a lucra cu mine. Cosmin mi-a fost ca un tată pe perioada junioratului. Plecam de acasă, din Cluj, și petreceam aproape fiecare zi din vară/off-season pentru a mă pregăti fizic alături de el. În momentul de față, țin legătura cu amândoi și îi consider parte din familia mea.
Cum ai rezuma perioada pe care ai petrecut-o pe teren, ca jucător?
A fost o perioadă în care am fost dedicat total sportului. Am plecat de acasă, la București, la 15 ani, dorindu-mi mai mult de la mine pe acest plan. Iubeam să muncesc, chiar dacă suna clișeic, îmi doream să muncesc tot timpul mai mult decât ceilalți, să-mi demonstrez ca îmi pot depăși limitele. Merg pe aceleași principii de atunci și cred că baschetul te pregătește să fii un învingător în viață.
De ce ai renunțat la ideea de a juca la nivel profesionist? Cum a apărut ideea de a încerca antrenoratul?
Ambiția de a fi mai bun tot timpul m-a făcut să nu-mi mai ascult corpul. Nu-mi tratăm accidentările, nu făceam repaus pentru că nu-mi doream să mă opresc din a mă antrena. Așa am ajuns ca dintr-o operație la mână să necesit ulterior încă două și să fac mai multe fracturi de stres (cauzate de supra antrenament), în momentul în care mi-am dorit să joc în anul 2017 la reprezentativa României Under 18. După nouă luni totale de repaus, mi-am dat seama că ar trebui să îmi găsesc o cale prin care să fiu în baschet, dar care să nu mă distrugă fizic și mi-a apărut în minte imaginea antrenorului care a fost Emil Huiculescu. Mai încercasem să antrenez în perioada junioratului, la grupele de copii de la Agronomia 4 Sports. Așa am decis ca la 19 ani să inchei perioada de pe teren și am început să antrenez.
Ce părere ai despre această postură, de a fi antrenor?
Din postura de antrenor, mai ales la nivel juvenil, iubesc faptul că pot să fac lucrurile în modul în care mi-ar fi plăcut să se faca la momentul la care eram jucător. Am posibilitatea să evit lucrurile care mi-au displăcut și care m-au jignit/ demotivat. Cred că pe partea psihologică îi pot ajuta pe tineri să înțeleagă cum ar trebui să abordeze diferite situații, care apar în timpul antrenamentelor, meciurilor, cum să gestioneze relația lor cu coechipierii, antrenorii. Sunt multe lucruri care nu mai sunt luate în considerare de antrenorii din ziua de azi, însă ele stau la baza formării tinerilor sportivi. Sunt de părere că pregătirea mentală este cel mai important parametru în dezvoltarea tinerilor jucători.
Care crezi că este diferența între a fi jucător și a fi antrenor?
Diferența prinicipală este faptul că atunci când ești antrenor apare responsabilitatea. Ea este imensă, respectiv aceea de a crea cea mai bună versiune a sportivilor pe care îi antrenezi, atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere baschetbalsitic. Un procent mare de sportivi care joacă la nivel de juniori nu vor ajunge să joace baschet profesionist, însă consider că atunci când ies din sala de baschet, ei trebuie să fie cei mai buni în domeniul pe care și-l aleg.
Există persoane care te-au ajutat (ți-au oferit sfaturi) în această perioadă?
Am avut norocul să pot comunica cu domnul Dusko Vujosevic și să beneficiez de sfaturile acestuia, de când a venit la Cluj. Am învățat limba sârbă la nivel conversațional să pot schimba câteva cuvinte cu dânsul. Este o onoare să ai contact cu o astfel de personalitate. De asemenea, colaborarea pe care o am cu Milorad Perovic, la echipa de U17 și la Next Level Basket Camp, m-a ajutat să mă dezvolt pe partea de antrenorat.
Care este perspectiva ta în ceea ce privește baschetul juvenil românesc?
Baschetul juvenil românesc mai are mult de lucru dacă își dorește performanțe la nivel internațional sau pentru crearea de noi jucători pentru echipele de seniori. O singură schimbare de mentalitate ar putea aduce îmbunătățiri considerabile. Trebuie ca noi, ca antrenori și sportivi români, să avem țeluri mai înalte, să nu ne mulțumim cu puțin. Sportivii români au tendința de a neglija munca, de a considera că este destul cât fac. O mulțime de sportivi de perspectivă vin din perioada aceasta de pauză nepregătiți sau cu kilograme în plus, lucru care arată adevărata față a mentalității noastre. Aceste mici detalii fac diferența dintre mediocru și excelent.
Ce planuri de viitor ai?
În viitor îmi doresc să excelez pe partea de antrenorat copii la nivel de începători, să pun bazele următoarelor generații. De asemenea, îmi doresc să mă dezvolt pe partea de informatică, pasiune pe care am regăsit-o de curând, să creez App-uri (aplicații) în domeniul sportiv.
Care este visul tău cel mai mare?
Visul meu cel mai mare este să am un impact asupra celor cu care lucrez. Să se gândeasca la mine la fel cum mă gandesc eu la Emil Huiculescu, formator de caractere.
